Giurgea Maria, anul IV, Horticultură, Horticultură

Fiind din Constanța, până în clasa a XI-a, când am vizitat pentru prima dată Clujul, mi-am imaginat că voi face facultatea la București. Odată ce-am trecut Carpații, am știut că locul meu e aici.

Horticultura nu e tocmai o alegere previzibilă din partea cuiva care a terminat matematică-informatică în liceu, a crescut la bloc și n-a văzut o plantă de mazăre până la douăzeci de ani, dar am știut întotdeauna că nu vreau să-mi petrec viața cocoșată în fața unui ecran. De asemenea, nu mi-am dorit să am un job care să presupună foarte multă interacțiune cu oamenii, așa că am ales să lucrez cu plantele.

Am învățat cu plăcere la majoritatea materiilor. Având avantajul de a fi terminat profilul real la liceu, materiile mai dificile (matematica, informatica, biofizica) nu mi-au ridicat probleme. Recunosc că am avut emoții la examenul de bază energetică (pentru neinițiați, e o materie la care am învățat despre tractoare – un subiect care-mi era totalmente străin).

Dintre profesori, cu siguranță cel care m-a motivat cel mai mult (și încă mă motivează!) este domnul profesor Sestraș, care ne-a predat anul trecut ameliorarea plantelor, la cursurile căruia până și cei mai distrați dintre colegii mei au fost atenți. Probabil cel mai important lucru pe care l-am învățat de la dumnealui este că e foarte important să fii cu adevărat pasionat de ceea ce alegi să faci. Dânsul cu siguranță este și cred că acest lucru e absolut evident pentru oricine a avut norocul să-l audă predând.

Nu pot vorbi despre profesorii mei preferați fără să-i menționez pe Mihai Rusu, care ne-a delectat în fiecare oră de agrochimie cu anecdote din propria-i studenție, pe Ștefania Gâdea, cu care am făcut schimb de cărți (dumneaei mi-a împrumutat Marquez, eu i-am dat la schimb Vonnegut), pe Andreea Andrecan, pe care n-am auzit-o niciodată făcând un dezacord gramatical, pe Anca Babeș, care a reușit cumva, nimeni nu știe cum, să ne țină în frâu pe toată perioada excursiei de studiu, pe domnul și pe doamna Buta, doi oameni deosebit de calzi, și pe Claudiu Bunea, care nu are nevoie de nicio descriere.

Dacă ar fi să mulțumesc USAMV pentru ceva, ar fi pentru că mi-a facilitat întâlnirea cu cei care au devenit, în timp destul de scurt, prietenii mei. Eu sunt destul de selectivă în privința oamenilor pe care-i las să se apropie de mine, așa că nu e puțin lucru că nu pot număra pe degetele de la o mână prieteniile pe care le-am legat în facultate. Nu cred că ai cum să dai cu sapa cot la cot cu cineva și să nu rămâneți prieteni pe viața!

„Ce perspective de viitor ai?” e întrebarea care mă lovește tot mai des în ultima vreme și mă sperie că nu am un răspuns la ea, dar mama mea m-a învățat că la douăzeci de ani e în regulă să nu știi exact ce vrei să faci. Mă gândesc să fac un master la Cluj în următorii doi ani, timp în care să încerc cât mai multe lucruri, pentru că încă nu mi-am dat seama exact ce-mi place cel mai tare. Apoi poate mă voi muta mai aproape de casă, cum speră părinții mei. Bine, ei speră și să mă mărit. Tata mi-a promis un tractor Lamborghini ca zestre!